În noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, România a trecut prin unul dintre cele mai dramatice și decisive momente din istoria sa modernă. Alexandru Ioan Cuza, omul care reușise Unirea Moldovei cu Țara Românească și care pusese bazele statului român modern, a fost înlăturat de la putere nu prin voința poporului, ci printr-un complot bine organizat, desfășurat în miez de noapte, sub amenințarea armelor.
Înlăturarea lui Cuza nu a fost un gest spontan. De ani buni, domnitorul își crease numeroși dușmani. Reformele sale, precum împroprietărirea țăranilor, secularizarea averilor mănăstirești, modernizarea administrației și a justiției au lovit direct în interesele marilor proprietari și ale clasei politice. Liberalii radicali îl acuzau că nu merge suficient de repede, conservatorii că merge prea departe. Deși se urau între ei, aceste tabere au ajuns la un numitor comun:Cuza trebuia să plece . Așa s-a născut ceea ce presa vremii a numit „monstruoasa coaliție ”.
În seara de 10 februarie 1866, Bucureștiul părea liniștit. Nimic nu anunța furtuna care urma. Pentru a nu atrage atenția Poliției și a oamenilor loiali domnitorului, conspiratorii au pus la cale mai multe diversiuni. În casa familiei Rosetti s-a organizat o recepție, iar prefectul Poliției Capitalei, Alexandru Beldiman, a fost ținut ore întregi la un joc de cărți și lăsat să câștige. În altă parte, Ion Ghica a organizat un concert monden, unde au fost invitați oameni bine aleși. Totul era calculat pentru ca autoritățile să creadă că orașul este calm.
În același timp însă, în spatele acestei aparente liniști, armata era pusă în mișcare. O parte a conducerii militare, în frunte cu colonelul Nicolae Haralambie și maiorul Dimitrie Lecca, se alăturase complotului. Sub pretextul unui marș obișnuit, trupele au ieșit din cazărmi și, după miezul nopții, au înconjurat Palatul Domnesc. Tunurile erau pregătite, în cazul în care Cuza ar fi refuzat să abdice.
În Palat, domnitorul nu bănuia amploarea trădării. Cinase liniștit și fusese asigurat că situația este sub control. În jurul orei 1.00 noaptea, palatul era deja încercuit. Un grup de ofițeri conspiratori a pătruns în clădire, a arestat apropiați ai domnitorului și a mers direct spre dormitorul acestuia.
Alexandru Ioan Cuza a fost trezit brusc și, cu pistoalele puse la tâmple, i s-a cerut să semneze actul de abdicare. A încercat, fără succes, să câștige timp, invocând lipsa condeiului, a cernelii, a unei mese. Răspunsul a fost rece și grăbit. Unul dintre ofițeri și-a oferit spatele drept suport, iar Cuza a semnat documentul sprijinit pe trupul unui complotist. Era deja aproape ora patru dimineața.
Aceasta este formularea principală a actului de abdicare semnat de domnitor în acea dimineață :
„Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor. ”
După semnarea abdicării, domnitorul a fost pus sub pază strictă. În jurul orei cinci, îmbrăcat în haine civile, a fost scos din Palat. A trecut printre două rânduri de soldați întorși cu spatele, pentru ca aceștia să nu-l vadă. A fost urcat într-o trăsură și dus într-o casă conspirativă, apoi escortat spre graniță. Soției sale i s-a permis să rămână temporar în București.
Înainte de a părăsi definitiv țara, Cuza a transmis un mesaj care a rămas în istorie:„Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine decât cu mine. Să trăiască România !”
Puterea a fost preluată imediat de o Locotenență Domnească, formată din reprezentanți ai conservatorilor, liberalilor și armatei. Scopul era aducerea unui principe străin, considerat soluția pentru stabilitatea statului român și recunoașterea sa în Europa. Prima variantă, Filip de Flandra, un prinț belgian, a refuzat tronul. Câteva luni mai târziu, România avea să-l primească pe Carol de Hohenzollern, viitorul Carol I al României.
Reacțiile din țară au fost împărțite. În rândul elitelor politice și al unei părți a populației urbane, abdicarea a fost întâmpinată cu bucurie. În schimb, în sate, oamenii l-au regretat pe Cuza. Pentru țărani, el rămăsese domnitorul care le dăduse pământ și le schimbase viața în bine.
Alexandru Ioan Cuza și-a petrecut restul vieții în exil și a murit în 1873, la doar 53 de ani. A fost înmormântat la Ruginoasa, apoi la Biserica Trei Ierarhi din Iași. Într-o singură noapte, domnia celui care unise România a luat sfârșit, iar istoria țării a intrat într-o nouă etapă.
Cuvintele lui Mihail Kogălniceanu rezumă perfect acest moment: „Nu greșelile lui l-au răsturnat, ci faptele lui cele mari. ”
Vasile Petrovan
Sursa: https://www.directmm.ro/cultura/11-februarie-1866-abdicarea-fortata-a-lui-alexandru-ioan-cuza/