Se spune că pentru fiecare om care creează o vază, există un altul care dă naștere distrugerii ei, iar cele de mai sus nu doar suscită, ci palpită. Un adevăr. Singular sau recunoscut prin multifactor, cum obișnuim să facem cu propriile avataruri din virtual în zilele noastre. O perspectivă de recunoaștere a obiectului prin subiect și viceversa. Căci le avem pe ambele în balanța analizei de azi, nu-i așa? Omul, vaza, de-conținutul… material și inefabil.
Așadar, haidem să ne oprim asupra perspectivei de la nivelul 1, de unde se vede așa: orice obiect adus la stadiul de viață (saude viețuit ), prin act și imaginație/viziune și cele trebuincioase trecerii în materie (mica alchimie a celor nezărite) poartă în sine, încă din momentul conceperii, o lege pe care n-am descoperit cum s-o contrazicem încă, anume cea care stabilește că în conținutul oricărei prefaceri există și germenele propriei anulări. Antidotul la viețuire.
A face și a desface nu sunt momente secvențiale, ci forțe care converg. Tributarele unui ritm. Dialectica vazei și a vidului.
În arhitectura creației, vaza, luată ca obiect ilustrativ, reprezintă simbolul ordinii. Apogeul celor conceputeîntr-o anumită ordine pentru a se organiza în Ceea Ce E. Creatorul ei, dresorul temporar și iluzoriu al materiei, disciplinează forma într-o anumită structură destinată spre a servi, astfel încât fiecare detaliu al vazei reprezintă o declarație de prezență. Un triumf vremelnic și ante-condamnat. Martor mut al genezei desfacerii în componente. A distrugerii, ar spune unii.
Când are loc această geneză? Nu știm exact, dar ne putem hazarda să ne închipuim că momentul rezidă undeva între faza de apogeu a Creatorului Vazei și cea în care se creează automat o extensie inevitabilă a Celui care desface. Un interval scurt, suficient comutării. Până la urmă cei „doi”, pot fi, la fel de bine, Unul și Același. Pentru ca o vază să fie spartă, ea trebuie mai întâi să existe. Astfel, Unul depinde în mod paradoxal de Unul și Același și trebuie să-i aștepte fatala venire.
Dar să mai suim un pic în povestea viziunilor noastre. Suntem acum la perspectiva de la nivelul 2, unde avem întâlnire cu Sisif. Omniprezentul Sisif din Tot și din Toate. Căci, de la acest nivel al perspectivei, suntem martorii lui Sisif și ai cioburilor sale, dar tot aici își face apariția și ideea nerușinată de futilitate tradusă prin: la ce bun? Un punct în care ajungem obosiți și în care ținem în palmă nestemata unui moment de reflecție. Futilitatea sisifică a celui care știe că munca sa este destinată prefacerii, dar continuă să modeleze lutul pentru o altă vază, și-o alta, și-o alta… la nesfârșit. Un ciclu aparent inutil și fără de orizont cu o valoare incertă ce stă să se aplece mai degrabă spre efemer, decât spre dăinuit.
Simțim această futilitate plenar, însă folosită drept procedeu de catharsis, ajungem cu ajutorul ei la unul din capetele momentului nostru de reflecție. Cu tot cu oboseala inerentă de la capătul unui traseu sinuos, cred că putem sta drepți în fața unei idei relativ ușor de digerat: a face și a desface sunt cele două brațe ale aceleiași balanțe. Un gest suprem de eliberare în care futilitatea devine astfel nu un simplu leitmotiv de abandon, ci o formă de rezistență.
Situată la intersecția mâinilor care urcă lutul pe roată și a acelorași care îl lasă să cadă, zona 0 unde se desfășoară întreaga dilemă a condiției umane.
Mihai COTEA
Sursa: https://eziarultau.ro/actualitatea-ta/prin-filtru/a-face-si-a-desface