Statul român demonstrează că memoria sa istorică se oprește exact acolo unde încep interesele financiare.
Timp de peste 25 de ani, tatăl reclamantului a încasat lunar o indemnizație reparatorie, statul recunoscându-i oficial calitatea de victimă a dictaturii după ce, în 1952, fusese aruncat după gratii pentru că a refuzat să muncească în zi de Sabat, fiind adventist.
Însă, după moartea sa, când fiul a cerut în instanță să preia drepturile legale de urmaș, statul s-a răzgândit brusc. Juriștii Ministerului Finanțelor au scos la înaintare decizii mai noi ale Înaltei Curți și au șters pur și simplu caracterul politic al vechiului dosar. Fosta victimă a represiunii a fost transformată peste noapte într-un banal infractor, vinovat doar de insubordonare militară, pentru a justifica astfel tăierea oricărui drept pentru familie.
Dar această nedreptate nu este o simplă eroare izolată, ci parte dintr-o realitate națională mult mai sumbră.
La finalul lui 2024, statul român plătea 412.536 de pensii și indemnizații prevăzute de legi speciale, iar cel mai mare lot de beneficiari era chiar în zona Decretului-lege 118/1990, cu 191.037 de persoane aflate în plată. Iar dacă încă din 2021 se estima public că numărul copiilor îndreptățiți la indemnizații ar putea egala sau chiar depăși numărul victimelor aflate atunci în plată, dimensiunea reală pe care ar fi putut-o avea între timp această categorie spune totul despre miza financiară pe care statul a ales să o împingă mereu mai departe.
Așa cum arată datele publicate de Newsweek, copiii celor aruncați în pușcării de comuniști nu au primit vreun ban nici în 2024, nici în 2025, după ce Guvernul a înghețat plățile, prin ordonanțe de urgență, sub pretextul austerității bugetare.
Șapte ani de pușcărie pentru o zi de odihnă
Când vorbim despre abuzurile comunismului, ne gândim adesea la intelectuali, politicieni sau țărani care s-au opus colectivizării. Dar sistemul totalitar a strivit cu aceeași forță și convingerile intime ale oamenilor simpli. Povestea începe în ianuarie 1952, la o unitate de geniu din Copșa Mică, unde un tânăr își efectua stagiul militar obligatoriu.
Fiind membru al cultului adventist de ziua a șaptea, o religie care, teoretic, era recunoscută oficial de regim, acesta a refuzat să muncească pe șantier în zilele de sâmbătă, respectându-și cu strictețe Sabatul. Pentru el, era o chestiune de credință, dar pentru o armată aflată în plină restructurare stalinistă, o asemenea independență spirituală echivala cu sabotajul. „Aroganța” de a pune Dumnezeul propriu mai presus de programul unității trebuia zdrobită imediat.
Sentința a fost cruntă:„Inculpatul, militar în termen, repartizat în urma încorporării la un detașament de muncă, nesocotind legile și disciplina militară, în ziua de 26 ianuarie 1952 a refuzat să lucreze pe șantier, neîncadrându-se în programul ordonat al unității pe motiv că este adventist de ziua a șaptea și în consecință religia sa îl oprește să lucreze sâmbăta”, se arată în motivarea instanței de la acea vreme.
Prin Sentința penală nr. 226 din 29 mai 1952, Tribunalul Militar l-a condamnat la nu mai puțin de 7 ani de închisoare corecțională pentru „insubordonare”.
Tribunalul de atunci a recunoscut (ironic) că libertatea de conștiință era garantată de Constituție, dar a plusat imediat:„A lăsa nesancționată asemenea faptă în armată înseamnă un pericol mare dacă ținem seama de disciplina de fier care trebuie să existe în orice unitate militară sau formațiune militară”.
Omul a ajuns după gratii, iar mai târziu, prin Legea nr. 4/1954, pedeapsa i-a fost redusă la 2 ani și 4 luni. Însă, abuzul rămăsese: statul comunist se folosise de legile militare pentru a înăbuși orice formă de opoziție individuală, chiar și una pur spirituală, transformând credința într-o infracțiune care atenta la „capacitatea de apărare a țării”.
Ping-pong cu drepturile omului
Democrația post-decembristă a încercat, aparent, să repare eroarea dictaturii comuniste. Dar statul român are o memorie extrem de flexibilă când la mijloc apar interese financiare.
Începând cu anul 1990 și până la decesul său survenit pe 10 noiembrie 2016, bărbatul a primit lunar indemnizația de victimă. Mai exact, instituțiile abilitate au emis Decizia nr. 4274 din 21 martie 2001 și Decizia nr. 8234 din 11 aprilie 2005. Prin aceste două documente, statul român a consfințit negru pe alb că omul condamnat pentru respectarea Sabatului are calitatea de „luptător în lupta anticomunistă” și este beneficiar legal al Decretului-lege nr. 118/1990.
Părea că istoria a fost reglată. Însă, la un an după decesul tatălui, când fiul a încercat să-și exercite drepturile de urmaș conferite de noua legislație, a început calvarul.
În loc de o decizie simplă, Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială (AJPIS) Maramureș a emis în 2021 o decizie de revizuire prin care pur și simplu i-a respins cererea, reevaluând retroactiv dosarul tatălui. Așa a început şi calvarul juridic.
Pe 2 noiembrie 2022, reclamantul a dat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor, cerând instanței „să se constate calitatea de luptător în rezistența anticomunistă a tatălui său”.
Ulterior, pe 7 februarie 2023, acesta a completat cererea, solicitând instanței să constate negru pe alb că sentința din 1952 a avut „caracter politic”.
„Această manifestare a tatălui său a însemnat o opoziție la adresa regimului care la acea dată recunoștea legal două culte – cel ortodox și cel romano-catolic, de aici se poate desprinde că atitudinea tatălui său a avut caracter politic” , a argumentat reclamantul.
Cu toate acestea, Ministerul Finanțelor nu s-a lăsat înduplecat, iar dosarul a fost plimbat pe rolul instanțelor din Maramureș până în luna ianuarie 2025, când a venit lovitura de grație din partea judecătorilor, care au respins cererea de chemare în judecată.
„Insubordonarea nu e motiv politic”
Aici începe, de fapt, adevărata operațiune de curățare a trecutului. Nu prin negarea condamnării din 1952, nu prin contestarea anilor de pușcărie și nici prin ștergerea actelor prin care același stat i-a plătit decenii la rând indemnizație tatălui reclamantului, ci printr-o mutare mult mai comodă și mult mai eficientă: statul acceptă tot ce s-a întâmplat, dar refuză să mai numească acea condamnare drept una politică în sensul legii de azi.
Cu alte cuvinte, nu neagă abuzul ca fapt istoric, ci îi taie eticheta juridică fără de care urmașul nu mai poate încasa nimic.
Legea nr. 221/2009 recunoaște ca politice anumite condamnări pronunțate în perioada comunistă, fie pentru că au vizat fapte îndreptate împotriva regimului totalitar, fie pentru că intră în lista de infracțiuni considerate de drept condamnări politice. Problema este că insubordonarea, infracțiunea reținută în cazul tatălui reclamantului, nu se regăsește printre aceste fapte.
Din acest motiv, cauza nu mai putea fi rezolvată prin simpla invocare a sentinței vechi, ci trebuia dusă în zona art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009, raportat la OUG nr. 214/1999. Acolo, pentru condamnările care nu intră automat în categoria celor politice, trebuie demonstrat scopul concret al faptei ori al represiunii: protest față de dictatură, opoziție față de abuzul de putere, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale sau înlăturarea unor măsuri discriminatorii, inclusiv pe motive de religie.
Tocmai aici era și singura fereastră juridică prin care cererea putea fi admisă. Dacă refuzul de a lucra sâmbăta era citit nu ca simplă abatere de disciplină militară, ci ca reacție la constrângerea exercitată de stat asupra libertății religioase și a libertății de conștiință, atunci condamnarea putea fi analizată ca efect al unei persecuții politice în sensul legii reparatorii.
În schimb, dacă fapta rămânea încadrată strict ca insubordonare militară, fără legătură juridică suficientă cu opoziția față de regim sau cu reprimarea unui drept fundamental, urmașul ieșea automat din sfera despăgubirilor.
Pe această interpretare, condamnarea nu mai apare ca efect al represiunii politice, ci ca o simplă abatere de serviciu militar, iar fiul rămâne în afara drepturilor cerute ca urmaș.
Apărarea Finanțelor și sentința care calcă pe memorie
În fața judecătorilor, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a jucat cartea cinismului administrativ. Instituția a cerut respingerea despăgubirilor, folosindu-se de o interpretare dată chiar de Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ) printr-o decizie din 2009.
Potrivit judecătorilor supremi, infracțiunile săvârșite din motive de conștiință, precum refuzul de a pune mâna pe armă sau de a lucra în Sabat, nu protejează o anumită ordine politică, ci valoarea apărării statului, care există indiferent de regim.
De aici, construcția juridică a devenit simplă și rece. Dacă norma încălcată ocrotește capacitatea de apărare a țării, iar nu exclusiv o orânduire comunistă, atunci, în logica folosită de stat, condamnarea nu poate fi tratată automat ca persecuție politică. Ministerul Finanțelor a folosit exact această portiță pentru a susține că, în lipsa unui scop politic clar al faptei, cazul tatălui reclamantului rămâne unul de insubordonare militară, nu de represiune în sensul legii reparatorii.
Tribunalul Maramureș a preluat acest raționament în sentința din 8 ianuarie 2025, prin care a respins acțiunea fiului. Judecătorul a reținut explicit că nu se poate considera în mod rezonabil că, prin refuzul de a lucra sâmbăta, defunctul și-a exprimat protestul împotriva dictaturii și abuzului de putere, întrucât obligația de a respecta îndatoririle militare nu a ținut strict de regimul dictatorial al epocii, ci a fost impusă într-un scop considerat legitim.
Cireașa de pe tort? Instanța a mai adăugat că„Constituția Republicii Populare Române din anul 1948… garanta libertatea conștiinței și libertatea religioasă” .
Tocmai aici motivarea devine cu adevărat neliniștitoare: un text constituțional al regimului care a produs condamnarea este folosit astăzi pentru a susține că libertatea religioasă exista, deci că sancționarea celui care și-a respectat Sabatul nu ar exprima, prin ea însăși, o persecuție politică.
Pe acest raționament kafkian, cererea familiei a fost respinsă ca „neîntemeiată”, anulând efectiv toate actele și plățile reparatorii recunoscute aceluiași om înainte de anul 2016.
Când Guvernul e sărac, victimele comunismului devin infractori
Dosarul ajuns acum la Curtea de Apel Cluj, după recursul declarat în 10 februarie 2025, spune mai mult decât povestea unei singure familii. Arată cât de repede își schimbă statul român memoria atunci când dreptatea începe să coste.
Așa ajunge trecutul să fie recalculat după nevoile prezentului. Cât timp reparația a rămas la nivelul victimei directe, statul a putut conviețui cu propria recunoaștere.
Când aceeași recunoaștere începe să coste mai departe, către copii, memoria oficială se strânge brusc, iar cei persecutați de comunism riscă să fie mutați din categoria victimelor în cea a celor considerați, retrospectiv, vinovați.